Despre amintire.

       
         Un fir de respiratie  ma leaga de tot ce am fost vreodata. Prin altceva cu greu ma recunosc in momente pe care istoric vorbind, le-am trait. Am uitat poate mai bine de 3 sferturi de viata din tot ce am trait pana acum. Cu greu imi amintesc ce am facut ieri de fapt.
         In unele zile primesc flashuri de gust, miros, imagini din trecut ca si cum fantoma momentelor petrecute a dat buzna in viata mea de acum pentru o clipa, doua. Si intreg creierul incepe sa circumvolutioneze in jurul gandurilor si imaginilor despre epoca invocata, invitandu-ma ispititor sa pasesc prin poarta deschisa catre acel atunci. Povestea de azi despre povestea de ieri este alta decat povestea de ieri in sine. Atat de tentanta.
         Imi amintesc cu cata indarjire am tinut sa nu uit clipele, chiar in timp ce se intamplau. Au fost momente de panica si vartej interioare in care respiram plin si imi holbam ochii la maxim ca sa iau totul inauntru, sa imi ajunga pentru cand nu voi mai avea acelasi aer de respirat. Am imbratisat mai strans si m-am deschis cat dimineata ca sa inchid in mine pe urma toata lumina.
         Privind astazi catre acele clipe, si-au pierdut vigoarea. Sunt linistite asteptand in castelul mintii sa ma napadeasca pe neasteptate, cand strang rufele de pe sarma sau cand dau mancare la pisici. Nu mai pot vedea atat de clar culorile si nici nu mai simt adierea vantului pe obraz. Nu ma vad fetele atat de clar si nici nu mai stiu precis ordinea in care s-au succedat acele bucurii.
         Insa, corpul meu a absorbit tot. E ca si cum Manole m-ar fi zidit adaugand in fiecare pumn de pamant praful tuturor trairilor. Sunt in mine toate asezate, cuminti, decantate. Ca si trupurile care se dezintegreaza si devin pamant, si amintirile mele s-au topit contribuind la fiintarea mea. Oasele sunt facute din mii de clipe traite ce au devenit amintiri pentru minte si vlaga pentru corp.

http://webcultura.ro/barbatul-condamnat-la-iubire-perpetua/
     

Intro

          Zorii tac in cel mai galagios mod cu putinta. Doar atunci aerul capata culoare si iarba casca in timp ce jumate de pamant sta sa se deschida la fata. Pasarile isi intind penele.
           Incepe astfel o noua epoca in care copii se vor naste, razboaie vor ucide, se va rade in hohote si se va plange in liniste. Femei vor naste si corpuri se vor raci. Pentru mii dintre noi azi este ultima zi pe care o traim in corpul de ieri. Pentru alti mii dintre noi, astazi aduce cu sine prima atingere a vieti. Pentru cativa pecetluiti in stele astazi este ziua cea mare. Cat de mare, eu nu voi sti niciodata.
            Soarele nu m-a dezamagit pana acum. A aparut ferm si fara gres in fiecare dimineata, indiferent de dispozitia mea sau a noastra, a lor. Impasibil, vesnic urcand aceeasi carare sus in cer, anuntand ca a sosit vremea.
            In cea mai intunecata ora a noptii, am convingerea ca zorile nu sunt departe. N-au cum. Soarele m-a invatat ca nimic nu dureaza in afara schimbarii. Si de asta am curaj sa traiesc dupa ce ma dau jos din pat in fiecare zi. Stiu ca noaptea a dizolvat tot ceea ce s-a petrecut ieri si ca acum aerul e proaspat din nou, plin de potentialul lucrurilor neintamplate. In noapte se topesc zilele trecute si, cand apar zorile, alchimia e gata, hocus pocus. A murit muritul.

             Zorii s-au inscris in peretii mei interiori citind: schimbare, unica realitate a vietii. Si pentru ca schimbarea este unul dintre cuvintele mele preferate si pentru ca nu ma mai satur de dansa chiar si cand m-am saturat deja, aleg sa o celebrez aici, in vazul tuturor.

In zori incepe totul. Se spune ca cea mai intunecata clipa a noptii este chiar inainte de zori. Viata mi-a aratat ca asa in toate cele. Asa ca Poarta din Zori se vrea a fi o alta